Views: 6
Bun găsit,dragi cititori!
„O legendă urbană românească”:
Cum o simplă femeie, la 39 de ani, a devenit o metaforă a tranziției post-comuniste”
În 1990, când Ion Iliescu se credea deja „președinte ales”,istoria parcă se repetă dar în alti termeni?
O țară întreagă se zbatea între speranța unei noi ere și teroarea mineriadelor.
Printre victimele colaterale ale acestui „haos orchestrat”, se află și o femeie.
Astăzi marcată de o „proteza la șold”, amintire vie a bătăii crunte primite de la mineri.
La 39 de ani, viața ei s-a transformat într-o „cronologie a durerii”, o „simbioză” între suferința fizică și cea psihică.
O victimă colaterală a unui președinte care, se pare, a uitat de poporul său.
„35 de ani de tăcere?” Poate. Dar tăcerea e de aur, doar dacă nu e tăcerea disperării.
Oare câți alți români poartă proteze, nu doar fizice, ci și sufletești?
Câți alții ascund povești asemănătoare în adâncul inimilor lor, povești pe care istoria oficială le-a ignorat cu o nepăsare cinică?
Investigație jurnalistică? Un simplu exercițiu de imaginație.
Oare cine ar îndrăzni să scoată la lumină aceste povești uitate?
Ce s-ar întâmpla dacă am începe să numărăm victimele?
Am ajunge la un număr atât de mare încât să ne sperie?
Sau, mai rău, să ne lase indiferenți?
„Un apel la conștiință:”
Această femeie, cu proteza ei de sold, este un simbol.
Un simbol al uitării, al indiferenței, al unui sistem care lasă oamenii să se zbată singuri în mlaștina durerii.
Ea este oglinda unei societăți care, deși pretinde că a trecut peste trecut, încă poartă rănile adânci ale istoriei.
35 de ani mai târziu, rana ei este încă deschisă. Și, mai ales, este o întrebare.
Cine răspunde pentru suferința ei?
„O fotografie este emblematică pentru mineriada din 13-15 iunie 1990. O femeie îmbrăcată într-o rochie albastră este luată pe sus de mai mulți mineri cu bâte în mâini. Imaginea este tragică prin întrebările pe care le ridică: unde este dusă femeia și ce se va întâmpla cu ea?
Fotografia a fost făcută de Andrei Iliescu, corespondentul France Press în România în 1990.
Victima se numește Ioana Izabela Odor și a fost numită „femeia în rochie albastră”, de către regretata jurnalistă Iulia Marin, prima care a descoperit-o pe Ioana în urmă cu zece ani și care i-a publicat povestea în PressOne.
HotNews a considerat că, pentru suferința ei, a celor ca ea, dar și în memoria unei jurnaliste care a căutat adevărul și care a descoperit-o pe victimă, e de interes public ce crede astăzi femeia care a fost bătută crunt pentru că a pus o întrebare, când Ion Iliescu era cel mai puternic om din România.
Ioana Izabela Odor are acum 74 de ani și spune că nu mai poate ieși din casă pentru că are o proteză la șold și nu se poate deplasa. Urmărește însă cu mare interes știrile și ce se întâmplă pe scena politică din România: „cred că în continuare există forțe care se opun democrației în România”, spune femeia în discuția cu jurnalistul HotNews.
– Cum l-ați perceput pe Ion Iliescu?
– Izabela Odor: Domnule, de-a lungul celor 30 și ceva de ani eu n-am putut să-l sufăr niciodată pe Iliescu. Am văzut în el doar un activist de partid, chiar înainte de a mânca bătaie de la mineri. Chiar din prima zi când a apărut. Dar, mă rog, acesta a fost președintele, poporul l-a ales.
– Dar ce părere aveți despre faptul că acum este înmormântat cu onoruri militare și că s-a declarat o zi de doliu național?
– Mie nu mi se pare că merită. Pe de altă parte, mai ascult și eu la televizor oameni intelectuali care spun că, totuși, a fost șeful statului nostru și trebuie să i se dea anumite onoruri ca șef de stat. Nu că a fost el un om extraordinar, ci că noi, ca stat, trebuie să ne respectăm șefii.
– Dar dumneavoastră, personal, cum credeți că ar trebui să-l rețină istoria pe Ion Iliescu?
– Exact așa cum a fost. Un om care a făcut mult rău țării. E adevărat că sub el s-a întors roata, în sensul că de la comunismul ăla tâmpit am trecut la democrație. Dar a luat și multe măsuri care nu erau de democratice.
Sursa:https://hotnews.ro/
